Implanturi subcutanate: semnul fiarei

Implante subcutanate: Semnul Fiarei

19 decembrie 2003 - adăugat la data de 17 noiembrie 2009

19 decembrie 2003

Trebuie neapărat actualizat acest fișier dedicat implanturilor subcutanate. Toți avem în minte acel pasaj din Apocalipsul după Ioan (Ap. 13:4-5, 16-17-18)

| Ei au adorat Fiara... i s-au dat cuvinte de mândrie

Microcipul sau microchip-ul este un proiect vechi (peste treizeci de ani). Companii precum IBM, General Electric, Honeywell și Teledyn au lucrat la acest proiect. Iată cum arată un microcip:

Una dintre probleme este alimentarea cu energie a unui astfel de obiect. Consumul său este mic și, prin urmare, alimentarea ar putea fi asigurată prin exploatarea variațiilor locale de temperatură. Acestea sunt cele mai importante pe mână și pe frunte (...).

Ele sunt deja utilizate în mod obișnuit pentru a marca animalele de companie sau cai de rasă. Este posibil să se implanteze aceste obiecte minuscule, a căror dimensiune este mai mică decât cea a unui bob de orez, cu ajutorul unei simple seringi hipodermice, în zone ale corpului unde ar fi dificil să fie scoase.

Se poate astfel cunoaște imediat, de exemplu, identitatea unui cal furat, utilizând un simplu cititor. Următorul pas constă în a lua în considerare implantarea unor astfel de obiecte la ființele umane. Aplicațiile sunt multiple. Cipul poate înlocui, la nivel internațional, un document de identitate. Poate de asemenea stoca date specifice individului în cauză, cantități mari de date de orice fel. Aceste cipuri au numere de serie de 18 cifre, împărțite în trei grupuri, ceea ce dă 6-6-6.

Cipul permite, de asemenea, urmărirea unui individ prin intermediul GPS, Ground Positioning System. Oricine poate înțelege că, în era nanotehnologiilor, aceste cipuri vor vedea dimensiunile lor diminuând continuu, așa cum s-a întâmplat cu computerele. Pretextele pentru implantarea unor astfel de obiecte pot fi multiple. În SUA există un proiect de lege menit să autorizeze implantarea de microcipuri la copii, încă de la naștere, „în scop de identificare”. Mai mult, în temeiul articolului 100 din legea privind controlul imigrației din 1986, președintele Statelor Unite are puterea de a implementa orice formă de identificare pe care o consideră necesară, inclusiv un microcip introdus sub piele.

Compania Applied Digital Solutions (APS) comercializează deja cipul subcutanat sub numele de „Veriship” sau „Digital Angel”. Mexicul, Coreea de Sud, Venezuela, Argentina, Columbia, Rusia, Insulele Caraibe și Republica Dominicană sunt deja contaminate de această modă a microcipului subcutanat. În Mexic s-ar proceda la implantări la copii. În Australia băncile și personalul lor au acceptat ca microcipul să le fie implantat din oficiu. Noua Zeelandă a adoptat și ea microcipul. În Europa obiectul tocmai a ajuns „pentru animale”.

Anumite vehicule de lux posedă deja un sistem de localizare antivol prin GPS. Unul dintre mijloacele de propagandă în favoarea implantării microcipurilor pentru ființe umane este posibilitatea de a evita răpirile, sau de a urmări la distanță delincvenții, persoane nesigure din punct de vedere creditar sau bolnavi de orice fel, „persoane la risc”. Dar dincolo de această simplă urmărire, suntem obligați să luăm în calcul tot ceea ce va putea, inevitabil, să se facă datorită acestor microcipuri. Potențial, microcipul este și o antenă, la fel ca un telefon mobil. Dar, spre deosebire de a-l avea în mână sau sub piele, l-am putea avea... în cap. Miniaturizarea sa ar face ca detectarea să devină problematică.

S-a demonstrat încă de acum treizeci de ani că se poate acționa asupra comportamentului ființelor umane cu ajutorul microundelor pulsate. Aceste unde, pulsate la frecvențe audibile, sunt percepute perfect de creier, deși nu s-a elucidat foarte bine acest mecanism de decodare. La un nivel subliminal, se poate opera astfel un condiționare. Un cip implantat, eventual la insuța „țintei”, ar permite o acțiune specifică asupra anumitor indivizi sau grupuri de indivizi. Observați, în treacăt, că simplele telefoane mobile ar putea fi utilizate pentru a difuza, îngropate în conversațiile utilizatorilor, mesaje subliminale în diverse scopuri.

Cuplând aceste sisteme receptoare la proiecte de mare anvergură, precum HAARP și derivatele sale, se ajunge la tehnici care ar permite acțiunea, a priori, asupra unor grupuri umane foarte vaste.

Mașina de decerebrare a Părintelui Ubu este deja în gestatie, la fel ca cârligul de merde și bâtul de finanță.

Un site care se dedică luptei împotriva microcipului:

http://www.geocities.com/nomicrochip/homepage.html

9 octombrie 2003:

Cititorii reacționează semnalându-mi diverse site-uri, precum acesta

http://sens-de-la-vie.com/Archepages/vsv_72_futur-cyborg.htm#Malaisie

Sunt ca oricine altcineva. Încerc să-mi fac o idee despre prezent și viitor, încercând să nu cad în paranoia cea mai completă. Este cert că tot ceea ce este evocat în acest site este propriu-zis apocaliptic. Dar, ca om de știință, nu pot decât să spun un lucru: multe dintre manevrele evocate sunt realizabile. Nanotehnologiile sunt în plină explozie acum, sau foarte aproape de a o fi. Ele ar putea aduce beneficii immense umanității. Dar este evident că, ca orice nouă tehnologie, există o latură negativă, pe care aceste site-uri o evocă. Se poate spune, din păcate, că atunci când omul are posibilitatea de a face orori, le face. Voi cita, ca exemplu, ceea ce am pus deja într-un alt dosar și care se referă la abominabilele experimente ale japonezului Hi-Shi într-o parte a Chinei invadată de Japonia în anii treizeci. Ceea ce s-a putut afla din documentele difuzate sfidează imaginația:

• Am observat că cea mai bună modalitate de a selecta tulpini pentru războiul bacteriologic era utilizarea subiectelor înseși. Dacă ele mureauă, însemna că tulpinile erau de bună calitate, virulente. Atunci era suficient să le anestezieze și să le preleva sângele. Ele serveau drept reactoare bacteriologice naturale. Pentru a scoate mai bine sângele din ele, un soldat sărea pe piept, cu picioarele împreunate, de mai multe ori.

Se afla, de asemenea, în acest dosar difuzat de Arte cu ceva timp în urmă, că americanii, descoperind aceste interesante cercetări, au asigurat impunitatea autorilor în schimbul nedistructării arhivelor lor, și au reluat cercetările pentru cont propriu.

Ieri, 9 octombrie 2003, am urmărit, ca mulți alții, un documentar despre CIA, în care unul dintre foștii săi directori, chestionat de o comisie de anchetă, sfârșea prin a recunoaște că serviciile CIA au fost la originea a 20.000 de asasinări în Vietnamul de Nord, ca provocare, pentru a declanșa războiul, sub Johnson (care ar fi spus unui general: „Fă-mă ales și vei avea războiul tău”). Un război care a fost pierdut și care a costat viețile a 55.000 de americani și a un milion de vietnamezi. Un alt membru al CIA, „pragmatic”, spunea „dar asasinările politice au făcut mereu parte din joc. De ce ne mirăm?”. Un altul spunea „toate asasinările politice comise de CIA au fost mereu făcute cu acordul prealabil al Președintelui”. Astfel, bunul Kennedy ar fi dat undă verde pentru multiple tentative de asasinat îndreptate împotriva lui Castro, după eșecul operației din Golful Porcilor.

Toate țările lumii nu sunt cu mult mai bune. Dar ceea ce se poate spune despre America este că, în cazul ei, paranoia planetară capătă o cu totul altă dimensiune din cauza capacităților sale tehnologice.

Conducătorii americani nu sunt mai nebuni decât alții, dar au mai multe mijloace, în special tehnologice. Toate acestea sunt extrem de îngrijorătoare. Alegerea lui Schwarzenegger, „Robocop”, ca guvernator al Californiei este poate un simbol al „orice-ness american” (după Cowboy Reagan, soldatul-robot Schwarzie). Am urmărit la televiziune un reportaj care arăta un urmărire completă a alegerii Guvernului Californiei, câștigată cu ușurință de „Schwarzie”. Acesta a evitat cu adresa confruntările de orice fel, precum și întrebările jenante ale jurnaliștilor. Posturile de televiziune i-au opus faire-valoir-uri, clowni lamentabili. Un pitit, un copil, un bătrân, o actriță de film pentru adulți. Aceștia nu vizau alegerea lor, ci o simplă publicitate personală. În Franța avem deja o idee proastă despre ceea ce se numește „politică”. Se văd oameni „înscrisi în proces” pentru afaceri foarte jenante, legate de „posturi fictive”, reapărând la scurt timp după aceea ca purtători de cuvânt ai unei formațiuni politice (Alain Juppé). Altundeva este un fost deținut, Carignon, care se prezintă din nou după ce a „ispășit pedeapsa”, trecând prin ani de închisoare, și care se găsește liniștit reales. Se crede că visezi. Sau este un coșmar comparabil cu filmul „Matrix”.

Unde este realitatea? O persoană, după ce v-a arătat „subterfugiile”, vă va spune într-o zi:

Binevenit în lumea reală.

Mă gândesc la Thierry Meyssan care îmi spunea „În adevăr, nu mai știu prea bine ce să fac”. Ne simțim depășite de evenimente. Rămâne că Statele Unite au făcut un gest important: declanșarea unui război fără acordul Consiliului de Securitate, invadând Irakul. Și aceasta în timp ce anchetatorii trimiși la fața locului nu au reușit să găsească nicio urmă de instalații destinate dezvoltării „armelor de distrugere în masă”. Nimic... Astă nu stă bine. Și este cu atât mai ridicol când se vede Bush cerând ajutor pentru că acest război începe să-l coste scump.

Istoria este, din păcate, foarte umană. Este scrisă de oameni, până la proba contrară. Într-o viață, unui ființă umană îi se întâmplă să facă... orice. Este poate ceea ce se desfășoară sub ochii noșchi în acest moment. Este ascensiunea unei fel de paranoia generalizate. De o parte se lansează operațiuni militare în mod oarecum aleatoriu. De cealaltă se lansează legiuni de comando suicidari. Când convingerile religioase se amestecă, bună ziua. Citeam un articol vechi, din Le Point, dedicat coloniilor evreiești, unde un colon evoca un aspect al legii care interzice evreilor să părăsească lor pământ. Un pământ pe care l-au abandonat timp de peste șaptesprezece secole. Cum se poate spera să se găsească cea mai mică raționalitate în acest conflict?

Suntem cu toți responsabili. Toate statele sunt responsabile, dar nimeni nu vrea să plătească prețul. Niciun stat nu dorește să meargă să-și pună soldații aici, sau acolo, pentru a împiedica lucrurile să degenereze. Dacă ONU ar trimite o forță internațională în Israel, aceasta ar deveni imediat ținta extremiștilor... din ambele tabere.

Se descoperă osuarile lui Saddam Hussein. Este o realitate sinistră. La primul război din Golf, țări ale ONU au format o coaliție pentru „a elibera Kuwaitul”. Ce s-a întâmplat după aceea? SUA au impus un embargo care a făcut să sufere în mod atroce populația irakiană, fără rezultat. În timp ce oamenii mureau de foame și de boală, dictatorul, un bolnav mintal complet, continua să locuiască în palatele sale, surmontate de buncăre. Dar urmare a acestui război a fost că Emirii kuwaitieni au fost repusi în palatele lor și au continuat să se înfrupte ca înainte.

Urmare a dramelelor din 11 septembrie, nu aș spune că se descoperă, dar se atrage atenția oamenilor asupra paradisurilor fiscale. Eva Joly, în cartea sa, descrie invazia economiei noastre de către aceste circuite paralele care scapă oricărui control. Anchetatorii americani, vânători de Ben Laden, dau, bineînțeles, peste aceste trasee de bani care trec prin toate aceste mici paradisuri. Dar nu este vorba de a face să cadă aceste secrete bancare. Americanii le utilizează și ei....

Ceea ce am luat în conștiință în ultimele luni este caracterul iluzoriu al informării. Jurnaliștii nu gândesc, sau puțin. Mulți sunt la ordinele celor care dețin mijloacele lor de expresie și le plătesc salariile. Aproape toți sunt așezați pe scaune ejectabile. O simplă presiune și hop, se scapă de ei. Șefii de stat fac orice. Bush face orice, Putin face orice, zi cu zi. Și de a defini „axa răului”. Nu aceeași ca a celuilalt, evident. Oamenii de știință nu gândesc nici ei și fac orice, ca și ceilalți. De Gaulle s-a făcut celebr prin multe dintre frazele sale, în special „franțuzii sunt viței”. Înainte de el, Pétain spusese „franțuzii au memoria scurtă”.

Extindeți aceasta la ansamblul umanității.

Terreștii au memoria scurtă și sunt viței

adăugați:

Conducătorii lor fac orice.

Făcut aceasta, mergeți spre dulapul de medicamente și înghițiți o doză bună de tranchilizante sau aprindeți televizorul și priviți un joc. Se pare că, la doză suficientă, face efect. Este:

Mașina de decerebrare a Părintelui Ubu 9 martie 2004: O scurtă observație. Se știe că creierul este sensibil la unde electromagnetice de foarte joasă frecvență, precum 16 hertz. Am citit în reviste că firma Motorola ar fi echipat telefoanele mobile pe care le produce cu sisteme care generează aceste frecvențe joase, nedetectabile cu mijloacele electronice uzuale. Mașina de decerebrare a Părintelui Ubu nu este a priori o ficțiune. Se ajunge să se întrebe dacă toate acestea nu ar putea deveni într-o zi apropiată o realitate sau dacă nu sunt deja o realitate. Ficțiunea și realitatea par indiscernabile. Tot ceea ce se poate spune este că, de îndată ce omul a găsit mijlocul de a comite o prostie, nu s-a lipsit de ea. Cum ar putea o țară înalt dezvoltată tehnologic să reziste la un proiect care constă în a abrutiza restul lumii, a face oamenii pasivi (se știe că aceste frecvențe joase pot, în particular, face oamenii abulici).

Caut pasager pe o farfurie zburătoare, pentru orice altă planetă. Aș fi gata să împart cheltuielile.

21 septembrie 2004: S-a văzut că americanii comercializau (liber) arme incapacitante care înfig în carnea „țintelor” două ace legate la o sursă HT care le paralyzează timp de zece minute. Dezvoltarea nanotehnologiei face ca ar fi extrem de ușor, atunci când „suspectul” se găsește în stare de a nu reacționa, să i se implanteze un microcip la insuța, ceea ce va permite apoi urmărirea lui. Nimeni nu va putea dovedi că a fost implantat în timpul acestei interpelări. Nu există niciun motiv pentru ca aceste cipuri, a căror dimensiune (cunoscută) este mai mică decât cea a unui bob de orez, să-și reducă dimensiunea la cea a unei... ace. Este de asemenea posibil să se facă astfel încât astfel de obiecte să nu mai fie detectabile la radio. Fezabilitatea implantării la distanță a unui cip pe un subiect nu mai trebuie demonstrată. Acesta va avea impresia „de a fi fost înțepat de un țânțar”.

Ficțiunea științifică nu este niciodată decât știința și tehnologia unui viitor care pare din ce în ce mai apropiat. Se are impresia de a spune „să imaginăm cele mai delirante lucruri, să adoptăm o atitudine complet paranoică: vom fi probabil sub realitate”.

Trei ani mai târziu (aprilie 2006):

http://www.lemonde.fr/web/article/0,1-0@2-3230,36-760094,0.html

Digital boys

LE MONDE din 10 aprilie 2006

Ca în fiecare seară de sâmbătă, Marco Elshof, 21 de ani, ajunge spre miezul nopții la Baja Beach Club, celebra discotecă din Rotterdam. Spre deosebire de clienții obișnuiți, nu are nevoie să treacă pe la casă. Face semn unei gazde de primire, care se apropie cu un scanner portabil. Întinde brațul spre aparat, și imediat, numele său, fotografia și un număr matricol se afișează pe un ecran fixat în perete. Fără un cuvânt, portarii se dau la o parte pentru a-l lăsa să intre. Sistemul informatic al Clubului l-a recunoscut, pentru că s-a făcut implantat în partea superioară a brațului un „Verichip”: un tub de sticlă ultrarezistent, de dimensiunea unui bob de orez mare, conținând un cip electronic, un emițător-receptor și o antenă.

Într-o secundă, scannerul activează implantul la distanță, captează numărul de identificare unic de 16 cifre conținut în cip și îl transmite unui computer care conține fișierele tuturor clienților „implantați”. Marco traversează sala imensă a Baja Beach Club, cu scenele de spectacol, barurile în formă de barcă, servitoarele în bikini și barmanii bodybuilderi. Urcă o scară care duce la o vastă platformă ridicată: este „VIP Deck”, rezervat clienților importanți și purtătorilor de un Verichip. Se instalează în acest spațiu confortabil, protejat de mulțime, apoi comandă o băutură de la barman. Pentru a plăti, apropie din nou brațul de un scanner fixat lângă bar. Pe lângă numele și fotografia, ecranul așezat pe bar afișează stadiul contului pe care l-a deschis la Baja, și care va fi debitat automat. Dacă preferă să fie servit la masă sau în jacuzzi, servitoarea va aduce scannerul în același timp cu consumațiile. Celelalte baruri ale Baja Beach Club vor fi echipate la rândul lor în curând.

Pentru a deveni un „VIP implantat”, trebuie să plătești 1.000 de euro, ceea ce acoperă achiziția cipului – puce –, montajul, și, în titlu de promovare, un credit la barul din VIP Deck. Operația este efectuată de un medic, care face o injecție anestezică în brațul pacientului, apoi injectează implantul între derm și mușchi cu ajutorul unei seringi biselate mari. Marco, care consumă mult și invită adesea prietene, trebuie să reîncarce contul cu 100 la 200 de euro pe săptămână. Provenind dintr-o familie foarte înstărită și deja om de afaceri în ciuda vârstei sale tinere, îi place ca statutul său de VIP să fie înscris în carne: „În fapt, îmi place tot ceea ce este extrem și delirant. Practic bungee jumping, parașutism sportiv, business un pic riscant. Pentru mine, a avea un cip sub piele, este de același ordin.”

La masa vecină, Dick Carlier, 34 de ani, inginer în design industrial, plătește și el whisky-ul trecând brațul prin scanner: „Când am decis să-mi pun un cip, părinții mei au avut frică că se va sparge sau că va merge să se plimbe oriunde în corpul meu. Dar au constatat că totul mergea bine, și nu se mai gândesc la asta. Personal, nu am avut niciodată neliniște. Aici, în Rotterdam, sunt o mulțime de oameni cu piercings incredibile, și totul merge bine pentru ei. Eu, am și mai bine: cipul meu este un piercing secret, mă simt unic, original. Este și un card de credit invizibil, îmi place. Când vorbesc despre asta cu oameni pe care îi întâlnesc, toți vor să-mi atingă brațul, pentru a simți cipul sub pielea mea.”

La origine, acest proiect inedit a fost imaginat de unul dintre proprietarii Baja, un american instalat în Europa de o duzină de ani. „Căutam un sistem original și amuzant pentru a fideliza clienții mei cei mai celebri și cei mai bogați, explică Conrad Chase. Când am citit pe Internet un articol despre Verichip, am înțeles imediat cum aș putea folosi. Mă pasionează: înainte de a mă lansa în industria divertismentului, am studiat electronica în armată și la Universitate.” Pentru a da exemplu, Conrad Chase a ținut să fie primul care se face un implant. Mai mulți dintre angajații săi l-au imitat, deși nu au avut nevoie de asta. Astăzi, 70 de clienți ai Baja Beach Club, dintre care o zecime de femei, au un Verichip. Cel mai vârstnic este un om de afaceri cincizecinar, cel mai tânăr are 19 ani și a trebuit să împrumute pentru a plăti cei 1.000 de euro.

Jo van Galen, celălalt coproprietar al Baja, este încă surprins de succesul acestei afaceri: „Când Conrad mi-a vorbit despre asta pentru prima dată, l-am luat pentru un nebun. Aveam dreptate. Pentru a lansa Verichip, am organizat o mare seară, care a fost transmisă de televiziune. Un medic instalat în mijlocul sălii a implantat 25 de persoane la rând. Ulterior, am decis că VIP-urile nu ar fi mai mult de 70, pentru că dacă VIP Deck ar fi aglomerat, ar pierde rațiunea de a fi. Noii candidați au trebuit să ia o programare la un medic în oraș. Nu vrem cumpărare impulsivă, trebuie să fie o decizie reflectată. În ciuda aceasta, avem o listă de așteptare de zeci de candidați.” Conrad Chase deține un alt Baja Beach Club în Barcelona, și l-a echipat cu același sistem. Acolo, succesul programului este și mai spectaculos.

Verichip, bazat pe tehnologia numită RFID (identificare prin frecvență radio), este fabricat de compania americană cu același nume, instalată în Florida, care a îmbunătățit pur și simplu un sistem utilizat în mod obișnuit în Statele Unite pentru a marca vitele și animalele de companie. În octombrie 2004, Verichip „uman” a obținut de la administrația federală permisul de punere pe piață, și de atunci compania solicită activ diverse sectoare de activitate.

În Statele Unite, vizează în prioritate aplicațiile medicale. Când serviciul de urgență al unui spital primește răniți inconștienți sau bolnavi incapabili să se exprime, medicii pierd un timp prețios pentru a-i identifica și pentru a se informa despre antecedentele lor. Dacă ar fi purtători de un Verichip, ar fi scanate la sosire, și urgenziștii ar avea acces imediat la dosarele lor medicale – care ar fi stocate într-o bază de date centralizată. Anticipând cererea, compania Verichip a creat deja un centru server în Florida într-un buncăr subteran reputat inviolabil. La începutul anului 2006, 78 de spitale acceptaseră să participe la proiecte pilot. Centrul medical universitar din Hackensack (New Jersey) a instalat deja echipamentele necesare în sala de urgență, și informează pacienții despre acest nou program. O treime de locuitori din Hackensack s-au făcut implantat – pacienți, dar și medici și asistente.

Verichip caută, de asemenea, să cucerească piețele latino-americane. În Mexic, autoritățile au considerat imediat această noutate ca un instrument de control și securitate. În ianuarie 2006, zeci de funcționari ai ministerului justiției și ai biroului procurorului din Mexico s-au făcut implantat Verichips pe cheltuiala administrației. Procurorul general în persoană a convocat presa pentru a fi fotografiat, mânecă ridicată, în timp ce se face montat implantul.

De acum, ușile birourilor ministeriale care adăpostă documente confidențiale și diverse locuri securizate sunt comandate de cititoare Verichip: spre deosebire de cardurile magnetice și beepere, implanturile nu pot fi nici pierdute, nici furate – nici revândute.

Când scanere mai puternice vor fi instalate în holuri și scări, sistemul va permite și înregistrarea intrărilor și ieșirilor funcționarilor...

La începutul anului 2006, peste 2.000 de persoane din întreaga lume aveau un Verichip în braț.

Verichip este singura companie comercială prezentă pe această piață, dar suferă de câteva luni o concurență neașteptată. În Statele Unite, voluntari pasionați de noi tehnologii au întreprins să fabrice meșteșugărește propriile sisteme, și le utilizează fără a raporta la nimeni. Pe Internet, au creat o comunitate informală foarte activă.

S-au botezat „The Tagged”, cei etichetați.

Mikey Sklar, 28 de ani, locuiește un loft în Brooklyn și lucrează ca informatician la Bursa din New York. De câteva luni, trăiește cu un cip RFID implantat în mâna stângă, între degetul mare și index: „Este un model de gamă joasă, puțin mare, fabricat în serie pentru vite. L-am plătit 2 dolari, și cititoarele 40 de dolari bucata. La început, voiam să-l pun de un veterinar. În final, am apelat la un prieten chirurg, dar el totuși a înfipt cipul cu un pistol conceput pentru vaci. Cicatrizarea a fost puțin lungă, dar acum, totul merge bine.”

Apoi Mikey s-a apucat să inventeze aplicații pentru noua sa jucărie: „Am conectat un cititor RFID la Macintosh-ul meu. Se pune în funcțiune de îndată ce apropii mâna de tastatură. Am fabricat și un mic ecran fără fir: când trec mâna prin fața, mă recunoaște și afișează e-mailurile sau site-urile mele favorite.” Mikey a decis să părăsească slujba pentru a se dedica inventării acestui gen de sisteme, și a se muta într-un orășel din Noua Mexic. A prevăzut deja să-și echipeze noua casă cu o gamă de gadgeturi și unelte care funcționează datorită implantului. Spus aceasta, pentru el, latura practică nu este esențială: „Am fost mereu atras de ideea că, într-o zi, omul și mașina ar fuziona, s-ar interpătrunde. Acest proces este deja în curs, cu multiplicarea protezelor medicale din ce în ce mai perfeccionate.” Mikey se spune apropiat de „filozofia transhumanistă”, curent de gândire născut în universitățile anglo-saxone acum o duzină de ani. Transhumanistii prezic că în curând specia umană va înceta să subească pasiv evoluția sa fizică, și va reuși să o stăpânească, datorită în special implanturilor. Mikey este persuadat că, într-un viitor apropiat, oamenii în bună sănătate vor dori să se pună proteze care le vor decupla performanțele fizice, mentale și senzoriale. Cipul RFID este doar un prim pas.

La Bellingham (Statul Washington), Amal Gaafstra, 29 de ani, șef al unei firme de mesagerie electronică, a franchit un pas suplimentar. Are un implant în fiecare mână: „Este medicul de familie care mi le-a pus. La stânga, am pus un cip simplu, pentru utilizări standard. La dreapta, este mai mic, dar mult mai perfeccionat, posedă o memorie care permite stocarea de mesaje mai lungi, ștergabile și modificabile la voință. Cititorul costă 600 de dolari, dar aplicațiile potențiale sunt infinite.” Apoi, Amal a instalat o încuietoare electrică și un cititor RFID la ușa apartamentului său, care se deschide singură de îndată ce apropie mâna de clanță. La fel pentru mașina: deschiderea portierelor și aprinderea sunt comandate de cipul stâng: „M-am obișnuit în câteva zile. Astăzi, îl utilizez mecanic.”

Amal a scris un manual pentru uzul autodidactelor, intitulat RFID Toys, și începe să facă emulii. După ce a ezitat ceva timp, logodnica sa, Jennifer, 23 de ani, s-a făcut implantat la rândul ei: „La început, nu vedeam interesul, dar am văzut Amal utilizându-l în fiecare zi, am înțeles că era prea cool.” Amal a mers la Jennifer, care locuiește în Vancouver, în Canada, pentru a instala cititoare la computerul și la ușa de intrare: „Cipul ei comandă aparatele mele, și vice-versa. Într-o zi, mașinile care ne înconjoară ne vor recunoaște individual și se vor adapta la nevoile noastre particulare.”

Spus aceasta, banda „etichetaților” nu visează la o lume unde întreaga populație ar purta un cip, și unii se declară gata să lupte pentru a respecta drepturile celor care nu vor. Pentru partea lor, vor refuza sistemele vândute la cheie de companii comerciale precum Verichip, ale căror softuri sunt blocate și secrete. Jură să rămână fideli sistemelor meșteșugărești, care sunt libere, deschise, și fabricate în toată transparența datorită unui muncă colectivă.

Implanturile sălbatice au franchit Atlanticul aproape la fel de repede ca Verichip. Dan Lane, un informatician englez de 25 de ani locuind în Norfolk, are unul în încheietura stângă, pentru a activa ușile și computerele. Dan, care îngrijeste look-ul punk și se definește ca „Digital Boy al secolului XXI”, are sentimentul de a fi un precursor, dar nu pentru mult timp. Conform lui, publicul larg va însuși rapid această tehnologie: „În Anglia, văd bine că adeptii de piercing și de tatuaj vor adopta implanturile, ca o modă. Vom asista la fuziunea dintre două triburi urbane, pasionații de tehnologie și pasionații de modificare corporală. De altfel, cipul meu a fost pus de prietena mea, care deține un salon de piercing. Apoi, toți acești tineri vor inventa liber noi modalități de utilizare a implanturilor, după nevoile sau fantezia lor.”

Yves Eudes

Articol apărut în ediția din 11.04.06

Digital boys

LE MONDE din 10 aprilie 2006

Ca în fiecare seară de sâmbătă, Marco Elshof, 21 de ani, ajunge spre miezul nopții la Baja Beach Club, celebra discotecă din Rotterdam. Spre deosebire de clienții obișnuiți, nu are nevoie să treacă pe la casă. Face semn unei gazde de primire, care se apropie cu un scanner portabil. Întinde brațul spre aparat, și imediat, numele său, fotografia și un număr matricol se afișează pe un ecran fixat în perete. Fără un cuvânt, portarii se dau la o parte pentru a-l lăsa să intre. Sistemul informatic al Clubului l-a recunoscut, pentru că s-a făcut implantat în partea superioară a brațului un „Verichip”: un tub de sticlă ultrarezistent, de dimensiunea unui bob de orez mare, conținând un cip electronic, un emițător-receptor și o antenă.

Într-o secundă, scannerul activează implantul la distanță, captează numărul de identificare unic de 16 cifre conținut în cip și îl transmite unui computer care conține fișierele tuturor clienților „implantați”. Marco traversează sala imensă a Baja Beach Club, cu scenele de spectacol, barurile în formă de barcă, servitoarele în bikini și barmanii bodybuilderi. Urcă o scară care duce la o vastă platformă ridicată: este „VIP Deck”, rezervat clienților importanți și purtătorilor de un Verichip. Se instalează în acest spațiu confortabil, protejat de mulțime, apoi comandă o băutură de la barman. Pentru a plăti, apropie din nou brațul de un scanner fixat lângă bar. Pe lângă numele și fotografia, ecranul așezat pe bar afișează stadiul contului pe care l-a deschis la Baja, și care va fi debitat automat. Dacă preferă să fie servit la masă sau în jacuzzi, servitoarea va aduce scannerul în același timp cu consumațiile. Celelalte baruri ale Baja Beach Club vor fi echipate la rândul lor în curând.

Pentru a deveni un „VIP implantat”, trebuie să plătești 1.000 de euro, ceea ce acoperă achiziția cipului – puce –, montajul, și, în titlu de promovare, un credit la barul din VIP Deck. Operația este efectuată de un medic, care face o injecție anestezică în brațul pacientului, apoi injectează implantul între derm și mușchi cu ajutorul unei seringi biselate mari. Marco, care consumă mult și invită adesea prietene, trebuie să reîncarce contul cu 100 la 200 de euro pe săptămână. Provenind dintr-o familie foarte înstărită și deja om de afaceri în ciuda vârstei sale tinere, îi place ca statutul său de VIP să fie înscris în carne: „În fapt, îmi place tot ceea ce este extrem și delirant. Practic bungee jumping, parașutism sportiv, business un pic riscant. Pentru mine, a avea un cip sub piele, este de același ordin.”

La masa vecină, Dick Carlier, 34 de ani, inginer în design industrial, plătește și el whisky-ul trecând brațul prin scanner: „Când am decis să-mi pun un cip, părinții mei au avut frică că se va sparge sau că va merge să se plimbe oriunde în corpul meu. Dar au constatat că totul mergea bine, și nu se mai gândesc la asta. Personal, nu am avut niciodată neliniște. Aici, în Rotterdam, sunt o mulțime de oameni cu piercings incredibile, și totul merge bine pentru ei. Eu, am și mai bine: cipul meu este un piercing secret, mă simt unic, original. Este și un card de credit invizibil, îmi place. Când vorbesc despre asta cu oameni pe care îi întâlnesc, toți vor să-mi atingă brațul, pentru a simți cipul sub pielea mea.”

La origine, acest proiect inedit a fost imaginat de unul dintre proprietarii Baja, un american instalat în Europa de o duzină de ani. „Căutam un sistem original și amuzant pentru a fideliza clienții mei cei mai celebri și cei mai bogați, explică Conrad Chase. Când am citit pe Internet un articol despre Verichip, am înțeles imediat cum aș putea folosi. Mă pasionează: înainte de a mă lansa în industria divertismentului, am studiat electronica în armată și la Universitate.” Pentru a da exemplu, Conrad Chase a ținut să fie primul care se face un implant. Mai mulți dintre angajații săi l-au imitat, deși nu au avut nevoie de asta. Astăzi, 70 de clienți ai Baja Beach Club, dintre care o zecime de femei, au un Verichip. Cel mai vârstnic este un om de afaceri cincizecinar, cel mai tânăr are 19 ani și a trebuit să împrumute pentru a plăti cei 1.000 de euro.

Jo van Galen, celălalt coproprietar al Baja, este încă surprins de succesul acestei afaceri: „Când Conrad mi-a vorbit despre asta pentru prima dată, l-am luat pentru un nebun. Aveam dreptate. Pentru a lansa Verichip, am organizat o mare seară, care a fost transmisă de televiziune. Un medic instalat în mijlocul sălii a implantat 25 de persoane la rând. Ulterior, am decis că VIP-urile nu ar fi mai mult de 70, pentru că dacă VIP Deck ar fi aglomerat, ar pierde rațiunea de a fi. Noii candidați au trebuit să ia o programare la un medic în oraș. Nu vrem cumpărare impulsivă, trebuie să fie o decizie reflectată. În ciuda aceasta, avem o listă de așteptare de zeci de candidați.” Conrad Chase deține un alt Baja Beach Club în Barcelona, și l-a echipat cu același sistem. Acolo, succesul programului este și mai spectaculos.

Verichip, bazat pe tehnologia numită RFID (identificare prin frecvență radio), este fabricat de compania americană cu același nume, instalată în Florida, care a îmbunătățit pur și simplu un sistem utilizat în mod obișnuit în Statele Unite pentru a marca vitele și animalele de companie. În octombrie 2004, Verichip „uman” a obținut de la administrația federală permisul de punere pe piață, și de atunci compania solicită activ diverse sectoare de activitate.

În Statele Unite, vizează în prioritate aplicațiile medicale. Când serviciul de urgență al unui spital primește răniți inconștienți sau bolnavi incapabili să se exprime, medicii pierd un timp prețios pentru a-i identifica și pentru a se informa despre antecedentele lor. Dacă ar fi purtători de un Verichip, ar fi scanate la sosire, și urgenziștii ar avea acces imediat la dosarele lor medicale – care ar fi stocate într-o bază de date centralizată. Anticipând cererea, compania Verichip a creat deja un centru server în Florida într-un buncăr subteran reputat inviolabil. La începutul anului 2006, 78 de spitale acceptaseră să participe la proiecte pilot. Centrul medical universitar din Hackensack (New Jersey) a instalat deja echipamentele necesare în sala de urgență, și informează pacienții despre acest nou program. O treime de locuitori din Hackensack s-au făcut implantat – pacienți, dar și medici și asistente.

Verichip caută, de asemenea, să cucerească piețele latino-americane. În Mexic, autoritățile au considerat imediat această noutate ca un instrument de control și securitate. În ianuarie 2006, zeci de funcționari ai ministerului justiției și ai biroului procurorului din Mexico s-au făcut implantat Verichips pe cheltuiala administrației. Procurorul general în persoană a convocat presa pentru a fi fotografiat, mânecă ridicată, în timp ce se face montat implantul.

De acum, ușile birourilor ministeriale care adăpostă documente confidențiale și diverse locuri securizate sunt comandate de cititoare Verichip: spre deosebire de cardurile magnetice și beepere, implanturile nu pot fi nici pierdute, nici furate – nici revândute.

Când scanere mai puternice vor fi instalate în holuri și scări, sistemul va permite și înregistrarea intrărilor și ieșirilor funcționarilor...

La începutul anului 2006, peste 2.000 de persoane din întreaga lume aveau un Verichip în braț.

Verichip este singura companie comercială prezentă pe această piață, dar suferă de câteva luni o concurență neașteptată. În Statele Unite, voluntari pasionați de noi tehnologii au întreprins să fabrice meșteșugărește propriile sisteme, și le utilizează fără a raporta la nimeni. Pe Internet, au creat o comunitate informală foarte activă.

S-au botezat „The Tagged”, cei etichetați.

Mikey Sklar, 28 de ani, locuiește un loft în Brooklyn și lucrează ca informatician la Bursa din New York. De câteva luni, trăiește cu un cip RFID implantat în mâna stângă, între degetul mare și index: „Este un model de gamă joasă, puțin mare, fabricat în serie pentru vite. L-am plătit 2 dolari, și cititoarele 40 de dolari bucata. La început, voiam să-l pun de un veterinar. În final, am apelat la un prieten chirurg, dar el totuși a înfipt cipul cu un pistol conceput pentru vaci. Cicatrizarea a fost puțin lungă, dar acum, totul merge bine.”

Apoi Mikey s-a apucat să inventeze aplicații pentru noua sa jucărie: „Am conectat un cititor RFID la Macintosh-ul meu. Se pune în funcțiune de îndată ce apropii mâna de tastatură. Am fabricat și un mic ecran fără fir: când trec mâna prin fața, mă recunoaște și afișează e-mailurile sau site-urile mele favorite.” Mikey a decis să părăsească slujba pentru a se dedica inventării acestui gen de sisteme, și a se muta într-un orășel din Noua Mexic. A prevăzut deja să-și echipeze noua casă cu o gamă de gadgeturi și unelte care funcționează datorită implantului. Spus aceasta, pentru el, latura practică nu este esențială: „Am fost mereu atras de ideea că, într-o zi, omul și mașina ar fuziona, s-ar interpătrunde. Acest proces este deja în curs, cu multiplicarea protezelor medicale din ce în ce mai perfeccionate.” Mikey se spune apropiat de „filozofia transhumanistă”, curent de gândire născut în universitățile anglo-saxone acum o duzină de ani. Transhumanistii prezic că în curând specia umană va înceta să subească pasiv evoluția sa fizică, și va reuși să o stăpânească, datorită în special implanturilor. Mikey este persuadat că, într-un viitor apropiat, oamenii în bună sănătate vor dori să se pună proteze care le vor decupla performanțele fizice, mentale și senzoriale. Cipul RFID este doar un prim pas.

La Bellingham (Statul Washington), Amal Gaafstra, 29 de ani, șef al unei firme de mesagerie electronică, a franchit un pas suplimentar. Are un implant în fiecare mână: „Este medicul de familie care mi le-a pus. La stânga, am pus un cip simplu, pentru utilizări standard. La dreapta, este mai mic, dar mult mai perfeccionat, posedă o memorie care permite stocarea de mesaje mai lungi, ștergabile și modificabile la voință. Cititorul costă 600 de dolari, dar aplicațiile potențiale sunt infinite.” Apoi, Amal a instalat o încuietoare electrică și un cititor RFID la ușa apartamentului său, care se deschide singură de îndată ce apropie mâna de clanță. La fel pentru mașina: deschiderea portierelor și aprinderea sunt comandate de cipul stâng: „M-am obișnuit în câteva zile. Astăzi, îl utilizez mecanic.”

Amal a scris un manual pentru uzul autodidactelor, intitulat RFID Toys, și începe să facă emulii. După ce a ezitat ceva timp, logodnica sa, Jennifer, 23 de ani, s-a făcut implantat la rândul ei: „La început, nu vedeam interesul, dar am văzut Amal utilizându-l în fiecare zi, am înțeles că era prea cool.” Amal a mers la Jennifer, care locuiește în Vancouver, în Canada, pentru a instala cititoare la computerul și la ușa de intrare: „Cipul ei comandă aparatele mele, și vice-versa. Într-o zi, mașinile care ne înconjoară ne vor recunoaște individual și se vor adapta la nevoile noastre particulare.”

Spus aceasta, banda „etichetaților” nu visează la o lume unde întreaga populație ar purta un cip, și unii se declară gata să lupte pentru a respecta drepturile celor care nu vor. Pentru partea lor, vor refuza sistemele vândute la cheie de companii comerciale precum Verichip, ale căror softuri sunt blocate și secrete. Jură să rămână fideli sistemelor meșteșugărești, care sunt libere, deschise, și fabricate în toată transparența datorită unui muncă colectivă.

Implanturile sălbatice au franchit Atlanticul aproape la fel de repede ca Verichip. Dan Lane, un informatician englez de 25 de ani locuind în Norfolk, are unul în încheietura stângă, pentru a activa ușile și computerele. Dan, care îngrijeste look-ul punk și se definește ca „Digital Boy al secolului XXI”, are sentimentul de a fi un precursor, dar nu pentru mult timp. Conform lui, publicul larg va însuși rapid această tehnologie: „În Anglia, văd bine că adeptii de piercing și de tatuaj vor adopta implanturile, ca o modă. Vom asista la fuziunea dintre două triburi urbane, pasionații de tehnologie și pasionații de modificare corporală. De altfel, cipul meu a fost pus de prietena mea, care deține un salon de piercing. Apoi, toți acești tineri vor inventa liber noi modalități de utilizare a implanturilor, după nevoile sau fantezia lor.”

Yves Eudes

Articol apărut în ediția din 11.04.06

Înainte de a-l avea în corp...

17 noiembrie 2009 - continuarea paginii inițiate în ... 2003

Unul dintre argumentele celor care se îndoiesc de această implantare corporală este micimea cipurilor, corelată cu slăbimea portei lor (în emisie). Un prim răspuns constă în a spune că RFID au trei funcții:

*- Recepție *

- Inscriere de date

- Emisie

Alimentarea cu energie nu ridică nicio problemă, datorită utilizării nanotehnologiilor. Cipul poate, de exemplu, exploata variațiile presiunii atmosferice (se creaseră odinioară ceasuri care funcționau pe acest principiu)

Dimensiunea cipurilor le permite să se localizeze, în număr, până în celule. Micimea lor actuală le permite să franchite ectoplasme. La data de 17 noiembrie 2009, știm din sursă sigură că pereții cipurilor au grosimi de ordinul a 60 de nanometri. Adică sutimi de miimi de milimetri. Cipurile complete au dimensiuni de ordinul micronului (mi de nanometri). Nu trebuie imaginat că un ființă umană ar fi „infectat” doar de unul dintre ele. O gamă întreagă de micro-obiecte ar putea avea funcții diferite. Anumite ar putea veni să se logeze la „puncte nevralgice”, în sensul propriu al termenului, să constituie receptori pentru durere, să servească de relee viz-a-viz nervului auditiv, pentru a putea distila, fără a putea scăpa, mesaje subliminale constituind o manipulare permanentă, provenind de la antene releu sau chiar din spațiu.

Alte micro-obiecte ar putea crea cancere, afecțiuni diverse, completa panoplia armelor bacteriologice. Există cipuri care sunt prevăzute pentru a elibera, la cerere, un medicament. Acesta ar putea fi la fel de bine înlocuit de un poison.

Întotdeauna pe mod pasiv, nano-cipul se pretează la inscrierea unei multitudini de date reinscriptibile la voință. Individul se plimbă astfel cu „cazul judiciar”, opiniile politice, apartenența etnică, tot trecutul, gravate în propriul corp, la insuța.

Pe mod activ, cipul „va răspunde”, la distanță mică: câțiva metri sau câteva zeci de metri. Complementul RFID este extensia „antelor releu”, al căror mișcare „telefoane mobile” nu dă decât o foarte slabă idee. Relee care nu vor avea nevoie de o alimentare cu energie, vor fi energetic autonome; discrete, nedetectabile. Nu este nevoie de a le instala pe acoperișuri.

Se vorbește de „corp social”. Această evoluție nu face decât „recopia vie”. Corpul nostru este sediul a multiple rețele de comunicare, dintre care abia începem să facem inventarul. Transmisie neuronală, dar și chimică, și verosimil, cum Jacques Benveniste a fost primul care a identificat, sub formă radio-electrică, în energie foarte joasă, în mod ultra-selectiv, utilizând ca energie primară fondul de energie electromagnetică ambiant.

Tot ce este biologic va putea găsi pendantul în nanotehnologie**

Discreția va face ca aplicațiile coercitive, negative (a face indivizii sterili, de exemplu) nu vor face decât să se multiplică. Se va putea, infectându-i în acest mod, a face o populație țintă receptivă la dureri insuportabile, ceea ce va permite „interdicții de zone”.

Plăcarea de antene receptoare va permite inscrierea în memoria cipului a traseului urmat de individ, date care vor putea fi apoi interogate la distanță, de un alt sistem.

Mă gândesc la o scenă din filmul lui Besson: „Angela”, unde se vede Dlamel Debbouz, vânat de malfranzi, încercând să găsească refugiu la ambasada Statelor Unite, „ca cetățean american”, și care se găsește în fața unui angajat care, cu ajutorul unui simplu computer, reușește în câteva secunde să pună degetul pe condamnările. Într-o zi nu va mai fi nevoie nici de tastatură....

Dacă faci schi, te-ai obișnuit deja cu Radio Frequency Identification Devices, sub formă de carduri de remontări mecanice. Când le cumperi, vânzătorul inscrie în memoria lor limita de valabilitate, sau numărul de remontări la care ai drept. Și când data este expirată, poarta rămâne închisă (cu un cip subcutanat, sau intracranian, nu va mai fi nevoie nici de poartă). Toate funcțiile: inscrierea de date și citirea la distanță sunt deja prezente. Astăzi se vor găsi ceasuri Swatch, ieftine, care te vor face să porți acest card, zi și noapte, oriunde mergi.

Iată datele tehnice:

http://www.swatch.com

**

• Indicația orei și funcție de card chip fără contact (RFID*) Modele Fun Boarder cu funcție altimetru - Compatibil cu sistemele Skidata Ltd.

• Cip RFID* fără contact EM Microelectronic, 125 kHz, EM4150 V2 f/40 - Memorie citire/scriere - Până la 4 aplicații independente memorabile pe cip (proteje de un firewall) - Protecția datelor prin criptografie - Cipul funcționează independent de bateria ceasului - Fiecare ceas are propriul număr de identificare.

Acest număr este programat la fabricarea cipului RFID și este infalsificabil. Pentru control vizual: acest același număr de identificare este gravat pe fundul ceasului.

• Antishoc și etanș până la 30 m - Design Swatch. Posibilitate de personaliza brățara și passant.

Aplicații:

• Echiparea a peste 700 de stații de schi în întreaga lume - Forfait și acces la domeniile schiabile – combinație posibilă cu camera de hotel - eTicketing – Comandă online a forfăitului personal de schi pe site-ul Internet al stației preferate (dacă acest serviciu este oferit). Informații suplimentare sub www.swatch.com/snowpass.

Swatch SA, Rue Jakob Staempfli 94, CH-2500 Biel/Bienne 4, Elveția.

Nota Bene: aceasta datează de ... mai 2006!

Observați combinația posibilă „cu camera de hotel”, sau cu restaurantul self-service, discoteca. Într-o zi veți găsi neplăcut ca cineva, care s-a emparat de ceasul, să fi profitat de aceste avantaje la insuța. Se va dota atunci ceasul cu un cod pe care îl veți putea introduce manual, pentru a-l activa pentru ziua. Dar într-o zi veți uita acest cod, și veți pierde beneficiul multiplelor funcții oferite. Soluția se va prezenta la voi în mod natural.

- De ce a risca să pierzi cardul RFID. Cum a face astfel încât cardul să te însoțească discret, oriunde mergi, inclusiv sub duș.

Optează pentru cardul subcutanat. Simplu, discret, indolor. Biroul, repertoriul, datele utile, stadiul conturilor... la fleur de peau ---

Înapoi sus de această pagină** creat la 6 octombrie 2003**

Înapoi spre Ghid Înapoi spre pagina de Început