Document fără nume
Teza mea despre fenomenul OZN
15 februarie 2009
Un text important, dar care nu interesează un francez din zece mii – Dintr-un punct de vedere pur fenomenologic, fenomenul legat de biochimie, pe care îl numim „Viață”, tendează să se complice și, în continuare, să-și extindă domeniul relațional. Trecem de la unicelular la multicelular. Ființele vii devin mobile, creează comunicare între regiuni ale Pământului extrem de îndepărtate. Voi cita ca exemplu pasărea migratoare care transportă în intestinul său semințe acoperite de o coajă protectoră, care îi previn digerarea de către pasărea volatoare. Astfel, prin defecare, o pasăre migratoare poate exporta o specie vegetală la mii de kilometri distanță. Am extins această capacitate, creând propriii noștri migratori, avioanele civile. Astăzi, extinderea domeniului relațional la scară planetară este un proiect realizat, deoarece cu telefonul meu mobil pot suna oricând un corespondent situat la antipode.
Am presupus, așadar, că această extindere a domeniului relațional este „unul dintre obiectivele principale ale Vieții”, incluzând în această idee cel mai rău înțeles concept: cel al conștiinței. Spunând asta, adopt o poziție finalistă, eretică față de gândirea haotică a științei contemporane, fără a afirma că această extindere a domeniului relațional este unul dintre obiectivele Vieții.
Mă îndrept și mai departe, dezvoltând o simplă credință (toate gândurile sunt sisteme organizate de credințe, inclusiv ale mele). Deci, îmi arăt cartile, fără a mă ascunde în spatele unui oricare cort de fum. Spun că universul este „dublu”, în sensul că are o parte fizică și o parte metafizică, iar aceste două entități evoluează împreună. Este doar o credință, iar în cartea mea mă grăbesc să adaug că nu am niciun model de prezentat și nu vreau să joc rolul unui guru de salvare. Doar cred, cred că Viața este „condusă”, ceea ce nu mă face să mă alătur rândurilor creștinilor fundamentalisti, nici să adopt în literă descrierea biblică a creației. Nu mă face nici să resping în bloc mecanismele darwiniste. Spun, cred, cred (și astfel mă alătur unei idei pe care am găsit-o în textele Ummo) că lumea metafizică trimite „ordine mutagene” care declanșează mutații în cadrul speciilor vii, în care are loc apoi o selecție darwiniană.
Din această perspectivă, în care Viețile sunt conduse, pentru a permite extinderea nelimitată a domeniului relațional al lumii vii, apare imediat problema comunicării interstelare. E clar că lumea biologiei nu va produce niciodată o pasăre migratoare cu aripi atât de mari încât să poată traversa ani-lumină. Dacă acest călătorie este posibilă, poate fi realizată doar prin tehnologie sofisticată. Observăm că omul nu deține exclusivitatea tehnologiei, a utilizării materialelor nebiologice. Multe animale posedă o tehnologie rudimentară. Cred, cred că apariția tehnologiei, în mâinile unei ființe vii: omul, face parte din „plan”, din acest proiect de a extinde domeniul relațional al lumii vii și al conștiinței, care poate avea, de asemenea, o formă de fragmentare, de localizare.
Aici regăsim poziția clasică „ceea ce este sus este ca ceea ce este jos”. Astfel, și este încă o credință, stimulată de lectura textelor Ummo. Cred, cred, presupun că ar exista metafizici, meta-sfere sau „noosfere” (în greacă, noos înseamnă minte), locale, legate de sisteme planetare. Realizarea călătoriilor interstelare ar permite nu doar ca biosfere să comunice, să se întâlnească, ci și ca noosfere să facă la fel.
Mai dezvolt o altă credință, evocată de Anne Dambricourt, imediat ridicată la pilor: nu cred că omeneștirea a fost progresivă. Cred că toate aceste scheme pe care le putem vedea în muzeurile științelor, care sugerează gradualismul evoluției, de la primate la om, sunt false. Aceasta se alătură ideii de „pilotare a vieții”. Nu există gradualism, pilonul gândirii darwiniste, ci salturi calitative importante. De aceea această abundență generală, anormală și semnificativă de lanțuri lipsă.
Mutarea bruscă care transformă într-un singur moment un pre-om în om creează în același timp ființa care va putea dezvolta o tehnologie, un mod de evoluție ne-biologic. Amintiți-vă de celebrul fragment-idee al lui Leroy-Gouran: „Poziția verticală eliberează mâinile”. Evoluția umană devine atunci explozivă. Omul invadează toate nișele ecologice, se înzestrează cu o piele artificială care îi permite să ajungă la Polul Nord, cu un sistem artificial de respirație care îi permite să depășească pe pești, și cu aripi artificiale care îi permit să facă la fel față pasărilor. În plus, datorită sistemelor de propulsie prin reacție, utilizate de alte ființe vii precum cutiile de pești de zeci de milioane de ani, se aventură acolo unde nicio pasăre nu a putut ajunge: în spațiu, și pune piciorul pe satelitul său: Lună. În paralel, armele cu care se înzestrează îi permit să domine, să strângă, chiar să facă dispariția tuturor celorlalte specii concurente, cu excepția microbilor. Devenit rege al Pământului, se impune și ca prădător absolut, consumând pentru propriul său profit biomasa în toate formele sale.
Altfel de observație: această explozie tehnologică are efecte negative: degradarea biotopului prin poluare, și riscul, în războaie absurde, care folosesc arme de distrugere masivă, supraestimată, de a face eșecul planului, cu un tragic întoarcere la punctul de plecare. Singurul mecanism care permite evitarea acestei idei tragice: conștiința morală, percepția că specia umană formează un tot, nu un amestec de etnii în competiție permanentă și implacabilă una față de alta. Așadar ajungem la o definiție funcțională a conștiinței:
Capacitatea de a se întreba asupra consecințelor acțiunilor sale.
Alte pasări de credință: cred că această conștiință morală este un atribut comportamental „pentru a evita ca planul să eșueze”. Mulți specialiști în evoluție se întreabă de ce, de fiecare dată când o specie vie primește un nou atribut morfologic, funcțional, ea recuperează în același timp atributul comportamental corespunzător, care îi permite să-l controleze, mai mult sau mai puțin bine, încercând să evite derapajele hipertrofice, „depășirile finalităților” care pun specia în pericol. Acesta este mesajul pe care îl vor transmite acești oameni scriind că „Natura, în înțelepciunea sa infinită, a înzestrat specia cu capacitatea de...”. Cred că conștiința, această noțiune confuză a binei (a face) și a răului (a face), nu este altceva decât un atribut, cu un grad suplimentar de libertate față de animale, care permite alegerea, invenția, depășind urmărirea orbă a regulilor instinctive preprogramate.
Însumând toate aceste elemente, ajung la o viziune asupra situației planetare care este următoarea. De la apariția energiei nucleare, umanitatea s-a angajat pe o cale care o conduce inevitabil la descoperirea mijloacelor de a realiza călătorii interstelare, la un preț nu doar de progrese tehnologice, de stăpânire a unor cantități mari de energie, ci și de o revizuire profundă a concepției noastre despre structura geometrică a universului (trecerea la un univers „bimetric”). Din această perspectivă, luptele de putere la care asistăm în prezent pe Pământ, cu cinismul lor imbecil, cu disprețul lor total față de viața umană, apar ca niște imense absurdități. Și extraterestrele care ne vizitează (altă credință) sunt martori impotenti ai acestor convulsii, gândindu-se: „Dar când oamenii aceștia vor înțelege că nu a fost prevăzut pentru asta?”. În același timp, toate arhitecturile religioase apar ca ansambluri hibride de mituri.
Am adunat aceste elemente în ultimul meu cartea, și trebuie să recunosc că impactul său este aproape nul. Vânzările au scăzut sub 100 de exemplare pe lună. Nu voi reedita cartea. Dacă cititorii doresc să o cunoască, să se grăbească. Am primit, după difuzarea acestei lucrări, trei mesaje de cititori care spuneau că au fost sensibilizați de ideile dezvoltate în ea.
Vox clamat in deserto